Camin de batrani Timisoara
Camin de batrani Timisoara

Mi-am salvat mama de la moarte!

Cazul mamei este extrem de grav, şi am convingerea că nu a fost singurul. Mama însă a avut norocul să fiu aproape şi s-o pot salva de pe patul de moarte.

Dar voi începe prin a vă arăta ce înseamnă, în Căminul pentru Persoane Vârstnice Timişoara, absenţa personalului de noapte – cauza principală de la care a plecat tot ceea ce i s-a întâmplat mamei mele:

De la ora 19 seara şi până dimineaţa, bătrânii merg singuri, ţinându-se de bare sau în cărucioare, la wc-ul din capătul coridorului, unde se chinuiesc să intre, lovindu-se cu roţile de tocul uşii. Nu am fost încă să văd ce fac după ce au intrat, cum se dau jos din cărucior, şi cum se pun iarăşi înapoi.

batrani pe coridor

Tot legat de nevoia de ajutor, ce ar trebui oferit nu doar ziua, ci tot timpul: un caz înregistrat în 3 mai 2016, seara, când o bătrână striga pe coridor, iar portarul, auzind-o de jos, a urcat să caute la etajele superioare infirmiera, singura (dintre cele trei) care rămâne peste program, peste cele 12 ore pt care este plătită – gest considerat, cu indiferenţă, de şefa serviciului, ca fiind din cauză că nu ştie să-şi împartă eficient munca. Eu o pot contrazice, spunând că d-na Gica rămâne peste program, pentru că stă mai mult decât celelalte infirmiere la capul fiecărui bătrân, la fel cum a stat alături de mama mea, ajutându-mă foarte mult în greul ce l-am avut de depăşit.

Batrana se simte foarte rau

În martie 2011 – în vremea celeilalte administraţii – convinsă fiind că cele citite pe pagina Primăriei sunt adevărate (ceea ce şi realitatea de-atunci o dovedea), am aşezat-o pe mama în „mâinile” Asistenţei Sociale. Aşa arăta mama la acea vreme:

1

 

dans

Timp de un an, s-a îngrăşat, ajungând aşa:

2

Când am dat-o în grija căminului, mamei îi plăcea să citească. Era chiar cunoscută de ceilalţi din cămin drept cititoare pasionată şi povestitoare bună.

3

Începând cu anul 2012, când aţi venit dv în jilţul administraţiei oraşului nostru, d-le primar Robu, şi când dl Adrian Orza a cedat „frâiele” căminului, încet, greu observabil, mama a început să slăbească. Timp de 2 ani s-a luptat să facă faţă noilor condiţii, în decadenţă continuă, până când a renunţat.

Fiind diagnosticată cu alzheimer în fază incipientă, nu-mi putea spune nimic, pt că nu îşi amintea. Ulterior am constatat, cu indignare, că în aceşti ani s-a profitat de acest lucru!

Într-una din zile, am găsit-o pe mama în cantină, servind de una singură masa de seară. Mama a mâncat mereu încet. Văzându-mă, bucătăreasa m-a repezit şi m-a dat afară, spunându-mi că nu am ce căuta acolo.

Am aflat astfel că şi cu mama se proceda la fel, găsind, prin urmare, explicaţie faptului că mereu o vedeam ducând sus în cameră, împachetate în şerveţel, bucăţi de pâine, mezeluri şi carne.

Este dureros să-mi amintesc că, la fiecare vizită pe care i-o făceam, mama îmi repeta mereu şi mereu: „Mi-e foame! Mi-e foame!” …eu punând pe seama uitării ei şi răspunzându-i că a uitat că a mâncat. Însă ceea ce mi-a fost dat să trăiesc din august 2015 şi până în prezent, mi-a dovedit că am greşit!

Sănătatea cu care a fost înzestrată mama, a ajutat-o să reziste vreme de 2 ani înfometării, persecuţiei,  nepăsării şi lipsei tot mai acute de personal!

În iulie 2014, mama arăta încă aşa:

4.1

Ca din noiembrie acelaşi an, resursele epuizându-i-se şi renunţând la luptă, să apară primele semne de slăbiciune.

4.2

În 2015, după multe mutări dintr-o cameră într-alta, mama a fost coborâtă la etajul 1, unde sunt cei neputincioşi, la pat. Din dorinţa de socializare, ea a continuat totuşi să se deplaseze în curte, la cantină, deşi la acel etaj se afla o altă sală de mese.

Am considerat că prin acest ultim pas, de a o aduce la etajul 1, mama a fost condamnată la izolare şi obligată să trăiască zi de zi văzând în jurul ei neputinţă şi boală, chiar moarte. Am fost convinsă că efectul acestei mutări va apărea rapid. Aşa s-a şi întâmplat.

În martie 2015, mama încă putea zâmbi:

5

În aprilie 2015, mama arăta aşa:

6

Apoi am observat că era tot mai palidă şi slăbită, şi că se ţinea tot mai greu pe picioare. Iniţial am pus, la rându-mi, pe seama vârstei. Dar cunoscându-mi mama, care până am adus-o la cămin mergea pe bicicletă (vreme de 60 de ani a făcut-o), şi uitându-mă la fotografiile făcute la fiecare vizită, am început să bănuiesc că ceva nefiresc se întâmplă. Mama slăbise inexplicabil de mult!

În mai 2015, am solicitat d-nei doctor trimitere la analize. A uitat să-mi dea!

Peste încă o lună, am revenit cu solicitarea. Trimiterea a fost scrisă în 7 iulie 2015, însă s-a uitat să mi se comunice, până când, una dintre asistente, înainte să iasă la pensie, m-a sunat şi mi-a spus să mă duc repede s-o iau, pentru că-i expiră valabilitatea! Era 25 iulie!

Luni, în 27, am dus-o pe mama, cu maşina, la laboratorul de analize din apropierea căminului, în Prinţu’ Turcesc. Peste o zi, când am mers să ridic rezultatul, doamna laborantă s-a uitat la mine şi mi-a spus că se miră că mama se mai ţine pe picioare, deoarece avea sideremia 5 ug/dl, limitele normale fiind între 37-145!

Fierul din organism nu se pierde uşor. Rolul lui este acela de a transporta oxigenul spre celule, spre sistemul osos şi muscular, şi, desigur, spre creier.

I-am cumpărat mamei vitamine, minerale şi Glubifer, fără să ştiu că până nu aveam să îndepărtez cauza care a condus la această cădere a fierului din organism, nu voi rezolva nimic.

În iulie 2015, mama mea se comporta încă aşa:

mama canta

În 8 august 2015, într-o sâmbătă, mergând la cămin împreună cu fiul meu, ca s-o scoatem pe mama la o îngheţată în oraş, găsind-o, ca de-obicei, nespălată şi cu bluza pătată, am dus-o la baie să-i fac un duş. Aici, brusc i s-a făcut rău, a cuprins-o o senzaţie de frig şi nu s-a mai putut ţine pe picioare.

Am chemat asistenta, şi împreună am căzut de acord să chemăm salvarea.

La Serviciul de Urgenţe de la Spitalul Judeţean, am fost chemată înăuntru de medicul de gardă, care m-a întrebat apăsat, aplecându-se încruntat spre mine: „Ce aţi aşteptat până acum?”

I-am explicat situaţia şi faptul că mama este la căminul de bătrâni, unde zice-se, îi este asigurată asistenţă medicală.

Mamei i s-a făcut transfuzie de sânge şi a fost internată în secţia de gastroenterologie, unde în zilele următoare a stat numai în perfuzii.

După 5 zile şi-a revenit vizibil, şi-a recăpătat pofta de mâncare şi de viaţă.

Imediat ce a fost adusă la cămin, am mers atât la conducere, cât şi la cabinetul medical, explicând ce s-a întâmplat. Rezultatul: mamei nu i s-a mai permis să coboare în curte la cantină, izolată de persoanele cu care se împrietenise de-a lungul anilor, şi obligată să mănânce ori la pat, ori la sala de mese de la etaj.

Paranteză:

Nu am găsit logica în faptul că, deşi mama a fost internată 5 zile în spital, fără să beneficieze de hrană şi îngrijire la cămin, a trebuit totuşi să plătească aceste zile, cu explicaţia că aşa sunt „ordinele”. Ordinele cui?

Se ştie că la Serviciul de Urgenţe, cei internaţi nu sunt ţinuţi mai mult de 5 zile. Practicându-se în mod frecvent chematul salvării la cămin, şi cunoscându-se faptul că bătrânii sunt externaţi după 5 zile, cineva s-a gândit să scrie o „ordonanţă” prin care, abia de la a 6-a zi de absenţă, bătrânii să fie scutiţi de plată!

Închid paranteza, fără să comentez.

În octombrie 2015, de ziua ei, după transfuzia de sânge şi tratamentul din spital, mama era încă vioaie şi lucidă:

7 oct

De când a revenit din spital, am mers tot mai des la ea, ducându-i alimente bogate în fier, fără să am idee că, în continuare, efortul îmi era inutil, şi că necazul va veni din altă parte, una de neimaginat în sec XXI!

Tot în octombrie 2015, am cerut să mi se elibereze trimitere la medicul psihiatru, care o trata pe mama de 5 ani. Prin scrisoare medicală, acesta i-a recomandat două medicamente: Trittico şi Pramistar.

Au trecut 3 săptămâni până când să i se dea mamei tratamentul prescris, pe motiv că se merge doar o dată pe lună la farmacie, cu listă. Mă întreb: la fel se procedează şi cu bolnavii de inimă sau alte boli la care se impune continuitate în administrarea medicaţiei?

Am adus la cunoştinţa conducerii acest fapt, dar şi acela că, în decembrie 2015, tratamentul mamei a fost întrerupt timp de 2 săptămâni, în februarie de asemenea, şi că d-na doctor a refuzat să elibereze reţetă compensată pt Trittico, asistenta şi kinetoterapeuta cumpărându-i mamei medicamentul din banii lor.

Legat tot de acest aspect: medicaţia recomandată mamei trebuie administrată de 3 ori/zi, la interval de 8 ore, ceea ce este imposibil de făcut, din moment ce nu există cine să i-o dea noaptea, în prezent fiind, cum spuneam mai sus, o singură asistentă! Astfel, mama primeşte medicaţia la ora 8, la 13 şi la 19, când pleacă infirmiera căreia i se lasă în grijă cutiuţele cu numele celor cărora să le dea. Apoi, vreme de 13 ore nu mai primeşte nimic.

În aprilie 2016, am observat, de asemenea, că pe lângă tratamentul prescris de medicul psihiatru, mamei i se mai dă, la recomandarea medicului din cămin, medicamentul Teotard. Căutând prospectul, am descoperit că este contraindicat persoanelor care au peste 50 de ani (www. farm.ro), iar în altă parte, că se administrează cu precauţie persoanelor în vârstă de peste 60 de ani şi cu o greutate mai mică de 60 de kg!

Ori la acea dată, mama ajunsese la… 40 de kg şi avea 85 de ani!

Am solicitat întreruperea imediată a administrării acestui medicament.

Revin la anul 2015, pt a face o mai bună descriere a situaţiei şi a motivului ce m-a determinat să scriu:

În 2 decembrie 2015, am găsit-o pe mama mutată într-o încăpere aflată pe partea cealaltă a coridorului, pt că a ei se zugrăvea. De această parte nu stătuse niciodată, aşa că, vrând într-o noapte să iasă la wc, somnoroasă fiind, a luat-o în direcţia în care era obişnuită, spre stânga, însă s-a lovit de geamul din capătul coridorului. Am găsit-o vânătă şi cu nasul spart. Şi culmea, după câteva zile, când vânătaia începuse să se îngălbenească la margini, conducerea căminului încă nu ştia nimic!

mama Lia Voinea

La scurt timp după aceea, mama a fost băgată în pampers, contra voinţei ei, iar eu am asistat neputincioasă cum, zi de zi, umilinţa muşca tot mai mult din sufletul ei!

În zilele următoare am vizitat-o, găsind-o iar şi iar, la ora 17-17.30, culcată în pat, în întuneric, cu mâncarea neatinsă lângă pat.

Cu toate că-i dusesem alimente bogate în fier – spanac, ficat de pui – şi i le lăsasem în frigider, am observat că nimeni nu i le dădea. Chiar dacă i-am lipit un bilet lângă pat, pe care i-am scris să caute în frigider, acesta a dispărut, iar mâncarea s-a stricat.

Luna decembrie şi, în general de sărbătorile religioase, pensionarii din cămin o duc un pic mai bine, pt că vin mulţi vizitatori, în special de la biserici şi şcoli.

Cu toate astea, în seara zilei de 25 decembrie 2015, am găsit pe noptieră o conservă de fasole, mâncată parţial, medicamentul pe jos, sub pat, iar pe mama fără cămaşă de noapte şi fără ciorapi.

Peste câteva zile, situaţia s-a repetat.

8 dec

Când am cerut infirmierei să-mi dea o cămaşă, mi-a spus să caut în dulap. Cerându-i apoi şi ciorapi, zicându-i că i-am adus mai multe perechi groase, mi-a răspuns că la etajul 1 totul este la comun. La comun… dar totuşi mama era în picioarele goale!

În 19 ianuarie 2016, cu toate că se ştia că merg des acolo, situaţia a rămas aceeaşi, şi indiferenţa de asemeni. Am găsit cina neatinsă şi mizerie.

9 ian

Ca să evit discuţiile şi să încerc să ajut infirmierele care abia reuşeau să facă faţă, am început să cer mătură şi făraş sau mop de spălat pe jos.

În februarie 2016, continuam să găsesc conserve închise, mama neputând să le deschidă, iar în 28 februarie, medicamentele pe toată ziua, frumos aşezate în sertar.

10 feb

De atunci, am decis că este timpul să adun date şi să aduc la cunoştinţă, în mod public, ce se petrece în cămin, pt că eu consider că toţi ceilalţi aparţinători trebuie să ştie! Până la acea dată discutasem de nenumărate ori cu conducerea căminului, însă condiţia mamei se înrăutăţea în continuare.

În martie, am găsit tot mai des pe noptieră cina neatinsă.

 

M-am întrebat oare ce se întâmplă şi dacă este cineva care observă că mama nu mănâncă. Dar după cele ce-au urmat, am înţeles că nimănui nu-i păsa, că dimineaţa farfuria îi era luată, înlocuită mai târziu cu alta… şi alta… şi alta, zile la rând.

Să aveţi în vedere, dle primar Robu, că cina se serveşte la ora 17, iar micul dejun la 8 dimineaţa! Voi reveni asupra acestui aspect mai încolo.

În 13 martie 2016, am scos-o pe mama la o îngheţată, observând cât de greu s-a urcat în maşină şi ce ciudat se comporta şi vorbea.

La coborâre, pe str Ciprian Porumbescu, a căzut.

12 cazut

În 14 martie 2016, mama a început să-şi piardă cursivitatea gândirii.

cursivitate

Am cerut trimitere la analize, şi de data asta, mi s-a eliberat relativ repede, primind-o în 17 martie.

În 18 dimineaţa, am venit la cămin s-o duc iarăşi la laborator. Abia am reuşit s-o urc în maşină, iar pe drum, capul i-a căzut pe umărul meu. La coborâre, n-a putut să se ţină pe picioare, şi astfel am fost nevoită s-o apuc de subsuori, pe la spate, şi s-o duc până înăuntru, unde i s-a făcut rău, a avut o puternică stare de vomă, cu toate că stomacul îi era gol. D-na laborantă a refuzat să-i ia sânge, aşa că l-am sunat pe fiul meu, care s-a învoit de la serviciu, şi am dus-o pe mama din nou la Spitalul Judeţean, la Serviciul de Urgenţe. Pe drum, a stat culcată pe bancheta din spate, cu privirea pierdută în gol.

La spital a fost imediat pusă în perfuzie, spunându-mi-se, după 8 ore de aşteptare, că mama este grav deshidratată!

Făcându-i-se analizele, toate ieşindu-i bine, iar mama, după mai multe perfuzii, revenindu-şi, spre seară am dus-o înapoi la cămin.

Câteva zile s-a simţit mai bine, cu toate că situaţia a rămas neschimbată în ceea ce priveşte îngrijirea ei şi indiferenţa faţă de faptul că nu mânca cina şi nu servea ceaiul, eu mergând zilnic acolo şi încercând să suplinesc toate acestea.

În 27 martie, ducându-ne la mama cu ouă roşii şi prăjituri, am găsit-o în stare de semiinconştienţă, închisă după grilaj. Era duminică după-amiază, şi nimeni în cămin, cu excepţia portarului.

Am scuturat-o de umeri, am strigat la ea să se trezească, şi cu greu a reuşit să deschidă puţin ochii. Cu ajutorul fiului meu, am pus-o în scaun cu rotile, gândindu-mă, în disperarea mea, că dacă o voi scoate în salonul de oaspeţi unde sunt ferestre mari, văzând lume şi mişcare afară, mama îşi va reveni.

Nu s-a întâmplat aşa. Mama a rămas cu ochii închişi, cu capul căzut într-o parte.

13 martie

Am alergat jos şi am chemat portarul, care a venit repede. Văzând-o, m-a sfătuit să sun la 112.

Când salvarea a sosit, medicul a strigat la mama, a scuturat-o şi el, dar ea nu a deschis ochii! Imediat i-a pus perfuzie şi a împins soluţia cu mâna, spunând că este peste măsură de deshidratată! Apoi au dus-o din nou la Spitalul Judeţean.

Aici, am fost chemată să dau din nou explicaţii. De la perfuzia primită la cămin, mama îşi revenise parţial, însă tot ce putea spune, plângând şi cu glas stins, era „Mor… mor”.

Peste câteva ore, după ce i s-au mai pus alte perfuzii şi i s-a făcut o examinare completă, inclusiv electroencefalogramă, am fost iarăşi chemată înăuntru, unde mi s-a repetat acelaşi lucru: că analizele au ieşit bine, că nu există motiv de internare, însă mama este extrem de deshidratată şi, desigur, creierul este foarte afectat! Datorită faptului că a slăbit atât de mult într-o perioadă relativ scurtă, mama s-a ales cu hernie hiatală, de aici şi senzaţia de vomă şi faptul că mânca încet şi puţin. Mi s-a recomandat să fie lăsată să mănânce cu pauze, încet, şi neapărat în poziţie verticală.

M-au trimis acasă, pt că mai voiau să-i pună perfuzii şi s-o ţină sub observaţie, urmând ca seara s-o ducă înapoi la cămin tot cu maşina salvării.

A doua zi, m-am dus la cămin, am discutat cu conducerea, inclusiv cu d-na psiholog, cu infirmierele şi cine mai era pe-acolo (dimineaţa e mai mult personal), tuturor repetându-le, intrigată, şi chiar cu voce ridicată, că este inuman să stai şi să asişti cum un om se usucă pe picioare şi să nu-i duci la gură un pahar cu apă, chiar şi după ce s-a văzut că în urmă cu câteva zile a fost la spital din acelaşi motiv!

Înţelegând că nu am cum să schimb situaţia, că infirmierele nu pot face mai mult, din moment ce programul lor de lucru este până la ora 19, iar al celorlalţi până la ora 16, am început să mă duc la cămin zi de zi, seară de seară, la ora 18, cu supă caldă, suc proaspăt de fructe şi lapte cald, încercând astfel să acopăr pauza mare dintre cina de la ora 17 şi dejunul de la 8 dimineaţa. Mi se părea absolut incredibil faptul că timp de 15 ore, bătrânii din cămin nu primeau nimic de mâncare! Cei de la etajele superioare, aşa cum procedase şi mama cândva, îşi drămuiau cina cumva, în aşa fel ca să mai aibă ceva de mâncat şi mai târziu. Dar cei de la etajul 1, cărora infirmierele le puneau pe farfurie mâncarea, sau pe noptieră conservele, nu aveau ce face. Dormeau (şi dorm) flămânzi până dimineaţa.

Mergând zi de zi la mama, mi-am dat seama, cu durere şi supărare, că, răbdând atâta de foame, creierul ei, lipsit de lichide, a blocat senzaţia de foame şi de sete. Din acest motiv, nu se atinsese atâta vreme de mâncarea şi ceaiul lăsate pe noptieră de infirmiere.

La începutul lunii aprilie, lovindu-mă în continuare de nepăsarea unora, începusem să îmi pierd speranţa că mama avea să-şi mai revină:

14 aprilie

15 aprilie

Aşa că i-am pregătit în dulap haine de înmormântare, am vorbit cu preotul de la biserica din Bălcescu, cu o prietenă de la o firmă de funerare, şi am stat noapte de noapte cu telefonul la cap, aşteptând ca dimineaţă, la sosirea infirmierei, să primesc vestea cea groaznică. Au fost cele mai cumplite momente din viaţa mea!

Tot în acele zile, cu tot efortul meu, şi ştiindu-se deja că voi veni, mi-am făcut mulţi duşmani printre obedienţii pe care directoarea i-a ales pe sprânceană, angajându-i în grup, în familie, după cum mi s-a spus, ca să-i rămână fideli şi să aibă pe cine se baza „la nevoie”. Doar aceştia, o mică clică formată din doi portari şi o infirmieră, s-au simţit deranjaţi de venirea mea zilnică şi de întrebările ce le puneam legat de mama.

În fiecare seară, la ora 20, portarul, la ordinul directoarei, mă dădea afară din cămin.

Cum am mai spus, în drum spre casă mă opream în faţa bisericii din Bălcescu şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute mama. O făceam zi de zi, pt că nu-mi puteam scoate din minte faptul că analizele îi ieşiseră bine, că nu suferea de nicio boală gravă, doar că organismul ei cedase datorită lipsei prelungite de apă! Nu puteam concepe, şi nici nu voiam să accept că în secolul XXI, în România, se poate muri de deshidratare!

După câteva zile, după ce zilnic am ridicat-o în şezut pe marginea patului şi i-am dat supă de pui cu tăieţei – singura pe care o accepta cu plăcere – mama a început să îşi revină din punct de vedere fizic, dar nu şi psihic.

16 supa

În toată lupta mea, şi cu toată dorinţa mamei de a se ridica şi a mânca ce i se punea pe noptieră, am continuat să întâmpin dificultăţi de acest gen:

17 grilaj

18 medicamente

19 conserve

În 23 aprilie 2016, mama nu îşi revenea din punct de vedere psihic.

Când, la începutul lunii mai, am reuşit s-o determin să facă câţiva paşi şi să se aşeze în fotoliul de lângă pat, pt mine a fost o sărbătoare! Sărbătoare a fost şi ziua în care mama a ţinut neapărat să ţină bolul cu supă şi să mănânce singură, apoi s-o găsesc stând în fotoliu şi… răsfoind o revistă!

De-atunci, zi de zi am adus cu mine o cremă şi i-am masat picioarele şi braţele, constatând cu durere cât era de slabă şi cum capilarele i se spărgeau foarte uşor.

20 vanatai

I-am cumpărat propolis cu vitamina C, aşa, singură, de capul meu, după ce m-am informat pe internet şi după ce i-am arătat d-nei asistente vânătăile, care la rându-i i-a spus d-nei doctor, dar care nu a făcut nimic în acest sens!

Apoi i-am luat mamei sticle de bebeluşi, care nu curg dacă sunt puse la orizontală, şi i-am lăsat lapte şi suc de portocale lângă pernă, să aibă peste noapte.

Desigur că o vreme, neavând încă poftă de mâncare, găseam mâncarea lăsată pe noptieră, aproape neatinsă. Două dintre infirmiere, văzându-mi strădania de a mă duce zilnic acolo, printre alergăturile de la un etaj la altul, îşi făceau timp să treacă şi pe la mama şi să-i mai bage câte o îmbucătură în gură. Am apreciat mult bunăvoinţa lor, deşi tardivă. Luni la rând am tras semnale de alarmă, părându-mi-se că vorbesc cu pereţii!

De asemenea, văzând că o găsesc mereu închisă după grilaj, neputând astfel să ajungă la farfurie sau cana cu ceai, am insistat ca atâta timp cât este cineva în cămin, să nu mai fie închisă şi obligată să stea întinsă şi să fixeze tavanul.

O singură infirmieră, aceeaşi la care o găsisem în iarnă pe mama dezbrăcată – singura care, locuind în zonă, are program mai… special, adică pleacă acasă între orele 14-17, ca apoi să rămână în cămin până mai târziu – enervată de întrebările şi cererile mele, privite de ea drept pretenţii, mi-a spus să nu-i mai pun întrebări şi s-o las în pace, refuzând apoi să-mi răspundă la simpla întrebare „unde găsesc un mop”!

În 7 mai se simţea mult mai bine.

21 mai

În 11 mai 2016, venind la cămin la amiază, ca să vorbesc cu d-na asistentă, spre bucuria mea, am găsit-o pe mama stând în fotoliu şi citind. Mă aşteptasem s-o găsesc din nou închisă cu grilajul, însă d-na kinetoterapeut a înţeles că voiam ca mama să se simtă liberă şi m-a ajutat.

Bucuria mea a fost însă de scurtă durată, pt că, revenind mai târziu, cu toate că infirmiera (de mai sus) era în camera alăturată, am găsit-o pe mama iarăşi închisă după grilaj. Ieşind pe coridor şi spunându-i ce gândeam, fără să se uite la mine, pt că vorbea la celular, s-a dus la telefonul de interior şi a chemat portarul, imediat apoi sunând-o pe directoare şi spunându-i că dacă se va mai scrie ceva în registrul portarului (care este obligat să treacă acolo fiecare eveniment mai ieşit din comun) îşi va da demisia!

11 mai cearta vivi

Cu toate că pe moment m-am supărat tare, mai târziu mi-a părut rău, pt că ştiu că şi acestei femei îi este greu să lucreze singură, cu atâţia bătrâni, care de care mai în nevoie. Nu este vina ei că lucrează în asemenea condiţii.

Desigur că, în ziua următoare, am primit vestea că eram invitată la o discuţie cu d-na directoare. Nu m-am mirat, ştiind deja că, unele persoane au parte de regim „special” în acel cămin, pt că altfel nu şi-ar fi permis să-mi spună „Hai, valea, că m-am săturat de tine” sau să mă sfideze şi să continue cu neglijenţa în ceea ce o privea pe mama.

În 23 mai, mi-am făcut timp să dau curs invitaţiei directoarei, însă m-am trezit luată la întrebări şi coborâtă la nivelul de ţaţă al unora.

Cu toate că se ştia cât efort am depus ca s-o readuc pe mama la viaţă, şi că vin seara ca să acopăr pauza mare dintre cină şi micul dejun, cu toate că am repetat cererea mea de a mi se permite să rămân cu mama până mai târziu, mai ales acum, că îşi revenea îmbucurător de bine, că venea vara şi o puteam scoate afară mai pe seară, pe răcoare, dar şi pentru ca să-i dau medicamentele prescrise de psihiatru, la o oră mai apropiată de ora 24 (când ar fi trebuit să le primească), cererea mi-a fost refuzată, pe motiv că dacă ceilalţi aparţinători ar afla, ar avea aceeaşi pretenţie! Aşadar… cazul mamei mele, care fără ajutorul meu, azi ar fi fost moartă, în ochii conducerii era egal cu cel al bătrânilor de la etajele superioare, care se îngrijeau singuri, neluându-se în considerare faptul că, prin prezenţa mea, suplineam munca altora.

La o săptămână după această întrevedere, am depus în scris solicitarea mea, odată cu mai multe întrebări, mergând pe ceea ce între timp citisem în Regulamentul de funcţionare şi organizare, cât şi în Raportul primarului/2015.

Petiţia mea a fost înregistrată cu nr 333/31.05.2016.

Primul răspuns a fost… un anunţ lipit pe uşa de la intrare, prin care ni se mulţumeşte nouă, aparţinătorilor, că respectăm ordinul ministerului şi că plecăm din cămin la ora 20!

Aşadar, voi continua să merg la mama la ora 18, ca s-o hrănesc şi să compensez lunga pauză de peste noapte, dar să o şi scot repede-repede la o plimbare, pe seară, în curtea căminului, ca să se poată vedea cu prietenele ei şi să socializeze. Sau să fac, de-acum, două drumuri până la cămin, că-mi permite ministerul să vin la orice oră din zi?

Însă mă întreb: vi se pare firesc ca la ora 20, când soarele este încă pe cer, mama să fie obligată să se întindă în pat, cu grilajul ridicat, şi să fixeze tavanul?

În luna mai am parcurs 580 de km, mergând strict de acasă la cămin. Am consumat benzină de circa 350 de lei! Dacă adăugăm la acestea mâncarea, laptele şi sucurile, plus cei 820 de lei pe care mama îi plăteşte din pensie, vom ajunge la ce sumă?

Mai adaug apoi faptul că în aceste luni, mi-am neglijat complet munca, renunţând la viaţa personală şi trăind într-un stres continuu şi nemeritat.

Al doilea răspuns a fost tot printr-un afiş, pus pe uşa căminului, cu posturi libere scoase la concurs.

Aştept în continuare răspunsurile la restul întrebărilor, ca apoi, pt că mama mea a fost atât de grav bolnavă şi nu am fost ajutată, şi nici înţeleasă, pt că atunci când capul nu coboară, ci rămâne semeţ, chiar şi când vina este evidentă, voi face publice atât întrebările, cât şi răspunsurile primite.

Problemele acolo, domnule primar, sunt mai grave decât vreau acum să expun în public. Când afirm aceasta, mă refer şi la diferenţele de bani rămase, după ce este reţinută contribuţia lunară din pensia unor bătrâni fără aparţinători, sau din cea a celor care nici măcar nu mai ştiu că primesc o pensie, şi care mor – unii datorită bolilor sau vârstei înaintate, alţii din cauza neglijenţei, cum s-ar fi întâmplat cu mama.

După cele trăite în august 2015, când am internat-o de urgenţă la spital, apoi în septembrie, când m-am trezit că pensia mamei n-a mai intrat în contul ei bancar (aşa cum şi-a dorit înainte de-a merge la cămin, dându-mi împuternicire totală), ci a fost direcţionată direct la cămin, fără ca eu să fiu înştiinţată – acestea petrecându-se în perioada în care mama se prăbuşea vizibil şi uimitor de rapid – m-a făcut să intru la gânduri. Mi-am amintit de o fostă colegă de cameră a mamei, o vorbăreaţă, care, nu cu mult timp înainte, ieşise în parc, la fel de slăbită şi palidă, ca apoi să aud că a decedat. M-am gândit şi la faptul că nu se angajează personal, în ciuda tuturor problemelor, şi că sărmanii bătrâni stau singuri de la ora 19, cad, sunt găsiţi loviţi, vomaţi, făcuţi pe ei, şi totuşi nimeni nu face nimic ca să schimbe situaţia! Dimpotrivă! Se ascunde familiei toate acestea!

Exemplu:

În mai, când mama începuse să-şi revină, într-o noapte a încercat să se dea jos din pat, pe după grilaj, prin spaţiul îngust rămas în dreptul picioarelor, pt că voia să se ducă la wc. Slăbită fiind încă, a căzut pe podea. S-a agăţat de sertar, în efortul de a se ridica, dar acesta s-a rupt şi i-a căzut în cap. Mama a rămas pe podea până dimineaţa la 7, când infirmiera a găsit-o pe jos, „toată făcută pe ea”, cum a recunoscut când am întrebat-o.

Colega de cameră a mamei îmi spusese mai devreme ce s-a întâmplat, imediat ce am intrat în cameră.

Peste câteva zile, venind să vorbesc cu directoarea despre caloriferul defect de două săptămâni, în timp ce afară erau 10 grade, am aşteptat să-mi spună şi despre această întâmplare ieşită din comun, dar… tăcere, aceeaşi tăcere de care m-am lovit şi în alte dăţi, când am găsit-o pe mama lovită.

Când i-am spus directoarei că m-aş fi aşteptat să mi se aducă la cunoştinţă acest fapt grav, s-a grăbit să mă întrebe de unde ştiu. I-am spus că de la colega de cameră, care mi-a povestit că mama a zăcut pe podea de la orele 23 şi până dimineaţa, neputându-se pune înapoi în pat din cauza grilajului.

Peste câteva zile, trădătoarea colegă de cameră a fost mutată cu două etaje mai sus, în locul ei aducându-se o bătrână care stă la pat de 10 ani, şi care trăieşte în lumea ei.

Şi astfel, nu mai aveam să aflu dacă se întâmpla ceva cu mama, şi nici nu puteam şti ce s-a servit la cină sau dacă mama a mâncat sau nu. La toate astea, adaug şi faptul că mama nu mai avea cu cine să dialogheze, de-acum fiind obligată să-şi petreacă orele într-o linişte ca de mormânt!

Refuz să cred că de atâta timp nu se ştie că, faţă de anii precedenţi, în cămin există jumătate de personal angajat. De aceea, privind la câte se întâmplă în ţara noastră, am ajuns să gândesc că toate cele enumerate mai sus fac parte dintr-un plan deliberat. Este o bănuială, întemeiată pe observaţiile mele. Şi chiar dacă nu s-a ajuns la asemenea gesturi josnice, inumane, chiar dacă diferenţa de pensie adunată de-a lungul lunilor şi anilor de la cazurile sociale şi de la cei fără aparţinători sau cu familii în alte localităţi, sunt declaraţi, înscrişi în contabilitate şi viraţi în contul primăriei, după toate cele trăite, nu pot exclude neglijenţa în serviciu şi abuzul de putere.

Sunt afirmaţiile mele, aşa cum apreciez eu întreaga situaţie azi.

Închei povestea mea prin a vă arăta cum şi-a revenit mama şi cum este azi, după ce m-am dus zi de zi la cămin şi am înghiţit toate mofturile şi ifosele unor angajaţi, inclusiv ale conducerii.

Mama mea nu va mai fi cum a fost în urmă cu jumătate de an. Nu va mai citi cărţi, nu va mai cânta, nu va mai spune poezii, şi nici dialoga cursiv şi logic despre aproape orice subiect. Creierul ei, lipsit prea mult timp de lichide, dar şi de lumină şi socializare pe timpul iernii, nu-şi va mai reveni niciodată!

Dar totuşi, mama trăieşte!

Întrucât viaţa mamei mele a fost adusă în pragul morţii, şi pentru că timp de un an am strigat şi nimeni nu m-a auzit, fiind lăsată să mă descurc singură în ultimele 3 luni şi interzicându-mi-se să stau mai mult la capul mamei mele bolnave, această Scrisoare deschisă o voi trimite Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice, şi Corpului de Control al Primului Ministru.

Citește aici prima parte: Scrisoare deschisă către primarul Timişoarei – partea I

Nota editorului: Acest articol prezintă opinia autorului, nu a publicației. Pentrutimisoara.ro încurajează exprimarea liberă, timișorenii au ocazia să se înregistreze pe site folosind link-ul înregistrare din partea de sus și să publice articole în care își exprimă opinii, nemulțumiri, sau chiar sesizări. Pentrutimisoara.ro a inițiat acest proiect pentru ca vocea cetățenilor să fie auzită, dar nu răspunde pentru conținutul articolelor autorilor săi. Vezi mai multe aici

6 COMENTARII

  1. Daca conditiile au fost atat de proaste nu intaleg de ce batrana a fosta lasata atata timp acolo? Inteleg k nu e usor cu un batran si poate nici placut, dar sa nu uitam, ca sunt ai nostrii si lor le-a fost greu cu noi. Nu sunt deacord ca batranii sunt bataia de joc ai unui sistem infect, dar noi copii putem face ceva pt ei.

  2. O avea primarul dar intrebarea mea pt. cine a scris aceasta poveste adevarata: Daca ati vazut ca este asa rau La azil de ce nu ati luat-o inapoi acasa?Oare intradevar o iubiti pe mama dumneavoastra?

  3. Despre conditiile precare din azilele de stat se stie de mult, asa ca ati dat dovada de cruzime fata de mama dvs. de la bun inceput. Organismul la senectuta adanca se degradeaza accelerat chiar si in conditiile unei ingrijiri optime. Nu stiu in ce masura poate primarul sa rezolve problemele din azil, dar faptul ca ii scrieti scrisori in loc sa va lauti mama de acolo ridica semne de intrebare in legatura cu sentimentele dumneavoastra pentru cea care v-a dat viata.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.